Ne-am trezit bine dispuși, cu chef de glume și de joacă. Nu avea nimeni febră musculară după traseul din prima zi, iar noaptea trecuse destul de repede.
Aveam de luat o decizie importantă. Am consultat copiii, însă trebuia să ne asigurăm că evaluăm corect riscurile pe care ni le asumăm. De dimineață, ceața era destul de densă. După aspect și după prognoză, nu părea că va ploua. Am zis să ne mai jucăm puțin, să ne mai bucurăm de locul acesta, să mai bem un ceai sau o ciocolată caldă la cabană și la ora 10:00 să vedem care este situația.
Din fericire, nu plouase foarte mult în noaptea precedentă, iar pe jos era destul de uscat. Ceața s-a mai ridicat și am decis că merită să încercăm. Dacă la prima porțiune mai dificilă, pe traseul spre Prepeleac, considerăm că este prea riscant, ne întoarcem și o luăm pe ruta ocolitoare, parcursă în prima zi. Le-am povestit copiilor ce ne așteaptă și le-am explicat faptul că va fi nevoie să fim foarte atenți (gata cu glumele legate de ”regele căzăturilor” și altele asemenea) și că în anumite zone îi vom asigura cu coardă și carabinieră.
Am plecat de la cabana Mălăiești, iar ceața părea că are chef de joacă. Mai făceam pauze de 5-10 secunde să admirăm peisajul, apoi ceața iar se lăsa și noi ne continuam drumul. La prima porțiune cu lanțuri, acolo unde nu mai este podețul din lemn (la prima cruce) și poteca este destul de îngustă, am asigurat fiecare copil. E un segment în care lanțurile sunt mai sus decât coboară poteca, așa că este nevoie de asigurare pentru cei mici. Toți au fost atenți, au traversat impecabil și am răsuflat ușurați după ce am desfăcut carabiniera și Cosmin a înfășurat coarda cu grijă. Era partea de care mi-era cel mai teamă.
În continuare, mai sunt cam 3 porțiuni cu lanțuri, însă acestea sunt accesibile și copiilor, iar ei se pot ține de ele pe toate segmentele. În formula de față (cu 4 copii de 10 ani), nu am avut emoții foarte mari, pentru că știam ce poate fiecare copil. Îi cunoșteam, mai fusesem cu ei în multe drumeții și am avut încredere. Iar zonele respective erau uscate. E foarte important ca vremea să fie potrivită, altfel e foarte riscant pe ploaie sau imediat după ploaie, când pietrele sunt ude și se poate aluneca imediat. Traseul este foarte frumos și provocator, dar până la Prepeleac mai sunt câteva zone mai expuse, așa că se adaugă noi reguli: când vrei să admiri priveliștea, te oprești (astfel încât să poți vedea mereu poteca și pe unde calci, să nu ”te fure” peisajul, iar tu să calci pe lângă; lăsați o mică distanță între voi; nu vă grăbiți etc. Și, bineînțeles, traseul este interzis iarna pe acest segment.
Deși mi-ar fi plăcut ca cei mici să vadă toate peisajele spectaculoase pe care le văzusem și eu când testasem traseul, ceața s-a tot jucat cu noi și nu ne-a permis prea multe. Am apreciat faptul că ei, având alte așteptări decât cele pe care le aveam eu, s-au bucurat de tot ce au întâlnit și n-au fost nemulțumiți când se lăsa ceața. E o lecție utilă: dacă lași mai jos ”garda” așteptărilor, vei fi mai mulțumit.
Cea mai gustată bucurie a fost… zmeurișul. Aici am făcut o pauză mai lungă și am savurat zmeura coaptă, având grijă să lăsăm suficientă și pentru ceilalți călători. Așa e indicat: guști, mănânci bine (dacă e din abundență), dar nu ”razi” tot. În plus, sunt și animale sălbatice care se hrănesc cu fructe de pădure, iar acolo suntem acasă la ele. Deci e bine să fim moderați și să nu zăbovim prea mult într-un astfel de loc. Noi am avut un fluier și la intervale regulate ne făceam simțită prezența prin fluierat sau cântat.
Am mai aflat câteva lucruri interesante despre afine (fructele erau deja consumate de animale, după urme), despre scorușul de munte și alte plante sau arbori pe care le-a observat Cosmin și ne-a atras și nouă atenția asupra lor. Dintre păsări, măcăleandrul a fost cel mai des întâlnit și cel mai îndrăzneț – unul dintre ei s-a lăsat observat aproape 2 minute de la o distanță de 2-3 metri – stând în jnepeniș.
După ce am trecut de bifurcația cu traseul care duce spre Omu, zonele expuse s-au redus, noi – cei mari – am început să ne mai relaxăm și să cântăm cu toții. Ce fusese cel mai greu trecuse! Fără niciun incident. De la Pichetul Roșu până la Cabana Poiana Izvoarelor am făcut… 36 de elefanți – japonezi. Cum adică? Păi am început cu ”un elefant se legăna…”, iar pe parcurs am învățat de la A. varianta ”un japonez mânca orez…” pe aceeași melodie. În poiana din fața cabanei am făcut o pauză mai lungă pentru jocuri și cântat despre ciobănași sau Imnul Bucegilor, apoi am coborât puși pe șotii până la Gura Diham.
După ce am plecat cu tractorașul spre gară, timpul a trecut mult mai repede decât la dus, pentru că domnul care făcea încasările și ne tăia bilete a făcut imprudența să ne întrebe de unde venim și cum a fost. Și așa, din vorbă-n vorbă, ne-a povestit și dumnealui despre întâmplări cu urși, despre traseele pe care le făcea foarte des în Bucegi și despre cum a coborât el odată de la Caraiman până în Bușteni, pe Jepii mici, în 40 de minute. Iar zonele cu lanțuri de acolo nu-i puneau nicio problemă. La final, am închis gurile căscate și am coborât la gară.
Aici – altă rundă de ”călcatea”, pentru că ajunseserăm prea devreme. În tren am făcut un atelier de desen cu creioane speciale și cărbune/ sepia, am decorat cutiuțele pentru suveniruri și, în loc de joacă, tot ”poporul” a cerut string art. Și așa am făcut.
Da, sunt mulțumită. Pentru că am ales acest traseu pentru întoarcere. Pentru vremea bună de pe parcursul întregii excursii. Pentru echipa de copii care ni s-a alăturat. Pentru generozitatea, curiozitatea și entuziasmul copiilor. Pentru simplitatea cu care privesc lucrurile. Pentru cum s-au implicat, cum s-au încurajat, cum au mers, cum s-au pregătit, cum s-au echipat. Pentru reacțiile părinților:
”… mi-a spus că vrea să colinde pe jos toți Bucegii cu voi.” G.S.
”Cei mai viteji.” D.D.
”Îmi amintesc cât de greu mi se părea mie urcatul pe munte la 10 ani, cât de mult a ajuns să-mi placă prea târziu și cât de recunoscătoare le sunt celor doi, Mioara și Cosmin care cu pasiunea lor reușesc să-i transmită lui V dragostea pentru munte, pentru natură, pentru viață.” – M.V.
Mulțumesc și eu, copii și părinți!