– Hai, ne mai spui povești din copilăria ta?
– Da, că sigur ai făcut și tu trăsnăi când erai mică.
– Păi și data trecută, când ai lipsit tu, tot din copilăria ei ne-a povestit. Ne-a zis că a fost într-o tabără și unii au pierdut harta când erau pe traseu, la întoarcere. S-au rătăcit și au dormit în fân.
Gata rezumatul. Nu m-am gândit că o să țină minte poveștile de acum două luni, de la Piatra Mare. Deci trebuie să fiu atentă la ce le povestesc, chiar dacă sunt pe jumătate adormiți și le pică ochii-n gură de somn. De data asta le zic de salcia mea dragă de la Nucșoara.
Cum ne-a dus vărul meu pe Saiele, iar după fântână, în vale, era salcia plină de scorburi. Și cum ne jucam de-a turnul apărării, când treceau sătenii cu căruța în zonă, iar noi ne ascundeam fiecare în scorbura lui, ca să fie mai palpitant…
Deja nu mai sunt toți ”pe frecvență”, așa că mă duc să le verific păturile, îi ating ușor pe umăr, le urez noapte bună fiecăruia în parte și închid… gura. Da, închid și lumina.
– Pentru o secundă am crezut că ești mama, zise copilul, după ce l-am atins pe umăr. Îmi venea să-ți zic că te iubesc.
M-a topit. Îmi sunt dragi.
Unul sforăie încetișor. Sunt obosiți, am mers mult azi. Am luat-o pe la Diham, pe valea Glăjeriei, ruta ocolitoare. A fost greu cu rucsacii plini, la urcare. Începi cu ”panta prostului”, de la Gura Diham până la bifurcație, apoi dai din gură cu ”hai încă un pas”, ”nu, nu avem pauză acum”, ”aveți dreptul la 3 văicăreli și atât”.
De la Diham e o pantă mare. Au mai tăiat din arbori. Încep să se obișuiască. Mai cântăm, mai zicem glume, mai facem pauze de câteva secunde cu diferite pretexte – ”uite ce ciupercă”, ”se aude un măcăleandru”, ”ăla care a zburat era un alunar”, ”stai că se vede ceva mișcând, e chiar măcăleandrul de mai devreme”. Mai o durere de genunchi, mai o durere de umăr.
– Scoatem trusa, punem fașa elastică?
– Încă nu, că mă lasă durerea.
Ce bine.
Se aud pași pe hol. Vis-a-vis de camera noastră sunt doi turiști străini. Mai văzusem în sala de mese o familie cu copii și un grup de 3 adulți. Scârțâie podeaua, la vecini. Gata, acum ai mei respiră profund. Se văd lumini de afară. Ies din sacul de dormit, mă duc la geam.
Era de la lanternă, probabil cineva a ieșit din cabană ca să meargă la tronul regelui. Ce ciudat, mi-a dat senzația că sunt faruri de mașină. Ce mașină, în creierii munților?
Aud un nas curgând. Ca atunci când curge puțin și tragi pe nas, în loc să ștergi. E beznă, dar mi se pare că sunt și lacrimi. Stau puțin în cumpănă, nu știu ce să fac. Până la urmă îmi iau inima în dinți. Mă duc să țin copilul de mână. Of, dorul de mama nu se tratează cu spirt și plasturi, cum am tratat bășica spartă, înainte să adormim.
Mă întorc în sac. Mi-e cald în sacul ăsta. E bine, data trecută mi-a fost frig fără el. Deci n-am cărat degeaba aproape două kilograme în plus. Zâmbesc, amintindu-mi cum au împărțit în pauzele mai mari biscuiții delicioși cu cocos, napolitane, cârnați, biscuiți cu cereale, covrigei și alte gustări. Sunt copii generoși.
Aud că se mișcă unul dintre ei. A, doar a schimbat poziția, acum respiră la fel. Unul respiră puțin greu, parcă înfundat, sper că n-a răcit. Încerc să identific copilul după direcția din care-i aud respirația. Am doi în stânga, sus și jos, doi în față, sus și jos, C. e lângă mine. Nici el n-a adormit. Respirația soțului o știu foarte bine, deci mă concentrez la cele 4 rămase.
Am stins lumina la 21:40, la 22:00 cred că am terminat de spus poveștile. E trecut de ora 23 și încă nu pot adormi. Hai să deschid telefonul și să-mi notez gândurile astea, cu telefonul băgat în sacul de dormit, ca să nu deranjez copiii cu lumina ecranului.
Îmi tot vin în minte secvențe de azi. Gânduri și planuri pentru mâine: dacă plouă, dacă nu plouă. Să fim atenți la nodurile de la asigurare. Să nu uit să pun plasture nou. Înalț gânduri de recunoștință pentru vremea superbă de la dus, deși se anunțase ceva ploaie, după prânz. A plouat doar seara, când ne jucam afară, lângă cabană. Mâine… poate mai găsim zmeură. Să se sature.
Cineva geme încetișor. Gata, s-a oprit. Cred că a visat ceva. Deocamdată nu s-a trezit nimeni pentru mers la baie. Așa le-am zis înainte să intrăm în saci/ sub pături: ”orice aveți nevoie, ne treziți.
Eu merg la baie cu fetele, Cosmin merge cu băieții.” Toaleta e una turcească, afară. Tot afară, pe lângă cabană, mai sunt câini, caii cu care se face aprovizionarea, posibil să fie și alte viețuitoare. Nu e ca și cum ai avea baia în cameră sau la capătul holului.
Îmi vin alte gânduri în minte: ce trasee să mai facem. De exemplu, să mergem iar la Piatra Mare, dar pe zăpadă. Și pe Omu, dar fără zăpadă. Poate facem și Bucșoiul. Pe Omu am fost, pe Bucșoiu încă nu. Dar e pe listă. Hai, somnule, că mâine e o zi grea. Oare le va fi frică pe bucăție cu lanțuri pe care urmează să mergem, dacă nu plouă? Va fi nevoie să-i țin de mână? Să-i încurajez? Scârțâie iar podeaua de pe hol. Nu mai fâșâie niciun sac de dormit. 3 dorm buștean, aud cum respiră regulat și profund. Încerc să adorm.
Vă mai povestesc eu, că ăsta e abia începutul. Pe mâine. Sau… poimâine.
